Un nou roman: CALATORIE IN CAPRICIA part two

Posted: Decembrie 5, 2011 by fansf in Uncategorized

Asa cum v-am promis iata si al doilea fragment din ultimul roman al maestrului MIRCEA OPRITA

Mircea Opriță

ÎN VIZITĂ LA PALAT

Fragment din romanul Călătorie în Capricia

2

După asta, regele a dorit să afle cine eram și ce treabă aveam cu el. L-am lăsat pe Felix-băiatul să facă prezentările, încrezător că se va descurca, dar și ca pedeapsă că mă băgase fără să mă întrebe în povestea aceea. Începând cu mine, fiul lui Master Dinu a pus de la el toate laudele pe care le putea scoate din mintea lui ascuțită, ca pentru un adevărat ambasador al Marii Britanii. Ceea ce, într-un fel, prin voia soartei, chiar eram. Atâta doar că nu primisem împuternicire de la Majestatea Sa regele meu, care n-avea habar de mine, dar, mai ales, n-avea habar de Capricia, că ar exista pe undeva în lumea largă și insula asta, ca să stabilească niște contacte diplomatice cu ea. A trebuit să-i vorbesc regelui Maidan despre iubita mea Anglie și am făcut-o punând mult suflet în vorbele mele. I-am descris insulele noastre înverzite din vecinătatea continentului european, starea oamenilor și a meseriilor, caracterul ales al nobilimii și hărnicia supușilor din Albion, rodnicia pământului și dărnicia climei, înțelepciunea savanților din Academia Regală și sârguința la carte a studenților din universități, simplitatea și blândețea legilor, curajul fără seamăn al corăbierilor, smerenia ascultătoare a femeilor, în sfârșit, faima regelui și a țării printre alți monarhi și alte țări de pe toate continentele înscrise în atlas. Am tot lăudat cu bucurie, până mi s-a părut și mie că dădusem prea mult din gură, întrucât observam de la un moment înainte că atenția Alteței Sale începea să alunece spre pereți, obosită de atâtea noutăți venite de departe. Întrezărind pesemne o salvare, a observat mirat că păzitorul lui stătea mai retras și nu lua notițe, însă voinicul acela îi dădu asigurări că, acolo unde stătea, „bagă totul la devlă”. Eu unul mă cam îndoiam în sinea mea, convins că, dacă ar fi făcut-o cu adevărat, „devla” aia a lui s-ar fi dublat deja în volum de atâta efort.

– Dar secretarul meu unde-i? mai încercă regele un șiretlic.

– Păi nu l-ați vânturat din slujbă, Alteță? i-a zis netulburat sluga cu nas turtit.

Atunci regele și-a amintit ca prin minune și a început să se plângă de vremurile grele ce dăduseră peste regatul lui și peste întreaga Capricie, încât din pricina poverii lor trebuise să strângă cureaua – asta era doar o vorbă, căci cureaua lungă de peste burta lui revărsată nu părea strânsă deloc – și să mai dea afară din angajații curții. Rămăsese numai cu trei servitori, între care bucătarul, pe care chiar n-avea cum să-l concedieze. Mi s-a plâns de răutatea și încăpățânarea celor de la Înalta Primărie a Cetățuii Soarelui, care nu mai voiau să-i amâne lui niște datorii vechi și-l amenințaseră că, neplătindu-le imediat, aveau să-i taie lumina și încălzirea din palat. Lucru ce nu se mai întâmplase decât pe timpul răposatului principe Ciocesko, dar atunci palatul încă nu fusese construit, ci era doar o căsuță ca toate cele din jur. Am cerut respectuos voie să intru și eu în vorbă, mirându-mă de repeziciunea cu care fusese înlocuită căsuța cu minunățiile din jurul nostru, iar regele nu s-a sfiit să ne spună cât a trebuit să transpire pentru asta și câte griji își făcuse în hărțuielile cu administrația comunală, care nu putea nici în ruptul capului să priceapă că un rege are drepturi nobile, precum și izvoarele de bani potrivite pentru a-și înfăptui planurile după mintea lui proprie. I-am spus că și mie mi se pare că a descoperit o comoară, noroc pentru care îl felicit în numele meu și al regelui Angliei, despre care îndrăzneam să sper că nu l-ar fi deranjat bunăstarea casei regale din Capricia, ci dimpotrivă, s-ar fi bucurat de ea. Maidan I a recunoscut că ajunsese într-adevăr la o comoară, care era zeciuiala supușilor, și că problema lui cea mai mare fusese să-i facă pe aceia să-i accepte autoritatea, plătindu-i lui și nu altcuiva dările fixate din moși-strămoși. Mai făcuse și niște afaceri reușite cu o parte din bani, întovărășindu-se cu niște politicieni din Parlament, și câștigaseră mult împreună, într-o vreme când nimeni nu se gândea la prostia fără margini de a-și plăti din câștiguri dările către vistieria insulei.

Regele i-a surprins pe tinerii mei însoțitori uitându-se cu privirea fixă și cu gura căscată la coroana uriașă de pe capul său. Cred că i-a părut bine să-i vadă atât de impresionați, fiindcă n-a așteptat rugăminți, ci și-a scos-o, ca s-o putem vedea mai bine.

– Nu-i așa că-i frumoasă? m-a întrebat el plin de mândrie și ne-a povestit istoria ei.

Coroana avea două kilograme și jumătate de aur curat. Fusese făurită mai întâi de niște aurari din Capricia, apoi, nemulțumit de lucrătură, care n-avea destulă finețe, încât arăta ca scoasă din mâinile unor ciocănari de fierărie, regele a dat-o la topit și s-a îndreptat spre un atelier de giuvaeruri scumpe din Tramontana. Acolo i-au făcut-o din nou niște artiști, în forma ei de acum. Era într-adevăr mână fină în mulțimea de linioare drepte sau șerpuitoare care străbăteau suprafața metalului, iar cele câteva pietre prețioase mari fuseseră puse pe coroană după un desen bine chibzuit. Văzând că o privesc cu luare-aminte, regele mi-a întins-o și m-a îndemnat să văd cum îmi stă cu ea pe cap.

– Înălțimea Ta, îmi faci o mare onoare, am zis eu tulburat, dar nu pot să primesc. Dacă aș povesti cuiva, la întoarcerea mea în Anglia, sunt convins că nimeni nu va vrea să mă creadă, învinuindu-mă cu am scornit minciuni numai ca să mă dau eu mai mare decât sunt. Îmi cer iertare pentru compatrioții mei, dar ei își închipuie că toți regii sunt ca Majestatea Sa George al II-lea, regele Marii Britanii, care-i într-adevăr mult mai zgârcit cu lucrurile lui de valoare și nu se grăbește să le pună altuia pe cap. De aceea nu pot să primesc, chiar dacă gestul mi se pare unul de mare prețuire și chiar de nesperată prietenie, pe care știu că nu le merit, după cum nu le merită niciunul dintre slujitorii mei aflați aici de față. În numele tuturor, însă, și în numele milioanelor de englezi cinstiți din care mă trag, îngăduie-mi, Sire, să mulțumesc încă o dată, din adâncul sufletului meu!

Am mai privit câteva clipe coroana și, simțind cum degetele încep să-mi amorțească de greutatea ei, i-am înapoiat-o lui Maidan I, să și-o pună iarăși pe cap. Luându-mi apoi avânt, am ținut un discurs despre însemnătatea și rostul coroanelor regale, precum și despre nevoia ca aceste însemne ale puterii să fie păstrate cât mai mult pe înaltele capete care le poartă. Coroana de aur, fie ea mai îngustă și mai ușoară, ca a regelui englez, fie masivă și grea precum cea pe care o aveam atunci în față, vine de la Dumnezeu și leagă ființa care o poartă nu numai de poporul asupra căruia domnește legiuit, ci și de tainele greu de pătruns ale cerului. Coroana transmite tainele acestea în jur, chiar fără să fie văzute cu ochiul liber, ci doar simțite cu inima. Dacă mi-aș fi așezat-o pe cap, ceea ce ar fi putut să apară ca o dovadă de mare obrăznicie, eu nu numai că n-aș fi putut spera, prin ea, măcar un firișor de lumină care să mă pună în legătură cu partea dumnezeiască a puterii, dar nici măcar cu nivelul ei de jos, fiindcă nu prea cunosc maidanașii și încă nu simt vreo pornire să iau asupră-mi subtila povară a legăturii cu ei. Singurul îndreptățit la această dublă și tainică legătură era însuși Alteța Sa, căruia i-am urat să stea cât mai mult cu coroana aceea pe cap, iar regele a încuviințat prin clătinarea de mai multe ori a coroanei, nevăzând în urarea mea decât partea bună, nu și caznele la care îl îndemnam, din pricina greutății mari, fie ea și de aur, pe care ar fi trebuit s-o țină în echilibru, dacă se poate, zi și noapte, neîntrerupt. Am mai vorbit în discursul meu și despre cât de important era ca fiecare coroană să stea pe capul potrivit, nu să se plimbe de la un cap la altul, stârnind în sufletele netrebnice pofte ce nu se cuvin.

– Fir-ar mama lor a dracului! l-am auzit pe rege blestemând niște umbre pe care n-aveam cum să le cunosc, dar probabil că el le știa foarte bine.

În tot cazul, vorbele mele alese cu grijă și pline de tâlc au plăcut și celor vizitați în palatul acela grandios, și vizitatorilor, fiindcă l-am văzut pe Felix-băiatul gata să izbucnească în aplauze. Apoi, dându-și seama că momentul prea solemn nu le îngăduia, s-a mulțumit doar să-mi scuture mâna, în vreme ce tinerii ceilalți, chiar și cei veniți cu caleașca spitalului, mă băteau prietenește pe spate. L-am simțit pe Maidan I emoționat, gata să mă învăluie în căldura sufletului său regal, când li s-a adresat celor doi slujbași de la curtea lui:

– Ați văzut, mă, ce spune ambasadorul ăsta? Să-i mai aud eu pe veri și pe nepoți că iau coroana regelui în bătaie de joc!

va urma

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s