Brussolo si Willis side by side!

Posted: Iulie 20, 2011 by fansf in Uncategorized

Asteptat cu sufletul la gura iata ca editura PARALELA 45 ne ofera inca un roman sub semnatura celebrului Serge Brussolo, un roman care apare in colectia Bestseller si care ne va incinta asa cum numai Serge stie sa o faca. Teo cred ca va fi in culmea fericii la aflarea acestei vesti, mai ales ca este innebunit dupa Brussolo. Iar daca vreti sa cititi ceva inedit in stilul lui Brussolo incercati neaparat Retetarium de Costi Gurgu sau Cronici de la Capatul Pamintului scrisa de acelasi autor.

Serge Brussolo – Noaptea lupului

Traducere din limba franceză de Nicolae Constantinescu

Colecţia Bestseller

O prezenţă tenebroasă începe să se manifeste în subsolurile unui castel medieval de pe o insulă din nordul îngheţat, aflat în stăpânirea unei misterioase „Prinţese negre” ce adună copii abandonaţi de necruţătorii vikingi. Consideraţi nefolositori de războinicii nordului, copiii aceştia sunt pioni într-un conflict ale cărui mize nu le înţeleg, dar asupra cărora speculează fără oprelişti. Iar superstiţiile şi angoasele lor profunde, hrănite de precaritatea condiţiilor de viaţă, nu încetează să amplifice poveştile care circulă din gură în gură, până când un climat de tensiune şi teroare pune stăpânire peste toţi locuitorii castelului. Iată genul de atmosferă pe care Brussolo o stăpâneşte la perfecţie: una în care mitologia – nordică, în acest caz – şi resorturile ascunse ale fiinţei umane se îmbină pentru a crea un suspans în care orice devine posibil.

„Brussolo este un «extraterestru» care, pornind de la o imagine, de la o idee decalată, pune în mişcare o maşinărie ce înaintează cu o logică infernală, implacabilă, dezvăluind în trecerea ei situaţii dintre cele mai demenţiale şi sfârşind într-o apoteoză demnă de un Armaghedon”. Serge Perraud

Titlul original este LA PRINCESSE NOIR aparuta in 2004 in luna martie in data de 17  la editura Le Livre de Poche

Iata si coperta originala

In cel mai scurt timp vom avea si cartea sa ne bucuram de lectura. Enjoy!

La editura NEMIRA iata ca vine dupa o lunga asteptare(eu unul am crezut sincer ca apare la Bookfest) una din cele mai premiate autoare de sf cu Hugo si Nebula cu o culegere de povestiri una si una, v-as povesti despre fiecare dar este pacat sa va stric distractia, tot ceea ce va pot spune este ca sunt tare misto.

Traducerile povestirilor sunt facute de doua mari traducatoare ANA VERONICA MIRCEA si ANTUZA GENESCU.

ANA VERONICA MIRCEA, traducatoare

Deşi pot spune că mă dau în vânt după tot ce ţine de science fiction sau fantasy, nu pot totuşi să afirm că sunt un fan învederat, nu citesc tot ce se traduce în limba noastră şi nu mă reped să citesc, în original, ceea ce nu s-a tradus încă.

Aşa că traducerea a şase dintre povestirile incluse în volumul Vânturile de la Marble Arch a reprezentat pentru mine o primă întâlnire cu scrierile lui Connie Willis, fiind, în acelaşi timp, şi o surpriză extrem de plăcută.

Nu le-am abordat în ordinea din volum, ci în ordinea lungimii; am început cu cea mai scurtă, fiindcă seara, făcând bilanţul zilei, mă simt încurajată gândindu-mă că „azi am tradus o povestire întreagă” – chiar dacă rezultatul strădaniilor mele nu are decât vreo 13 pagini (standard) şi ceva!

Prin urmare, am ascultat pentru prima oară glasul de povestitor al lui Connie Willis citind/traducând „O scrisoare de la familia Cleary” (premiul Nebula pentru cea mai bună povestire – 1983), o istorisire postapocaliptică redată la persoana întâi, cu răscolitoarea simplitate şi naivitate a unei adolescente.

În ziua următoare am trecut la „Daisy, în soare” (nominalizare la premiul Hugo pentru cea mai bună povestire – 1980), rămânând pe tărâmul postapocaliptic şi întâlnind de această dată o altă adolescentă, a cărei poveste e redată tot  din punctul ei de vedere, deşi naraţiunea nu se mai scurge la persoana întâi. O poveste încă şi mai răscolitoare, de data aceasta prin stranietatea şi poezia ei – de fapt o poveste de dragoste, romantică şi… neîntinată.

A urmat „Scrisoare informativă”, o nuveletă care m-a purtat în sfera invaziilor extraterestre, în care tuşele umoristice extrem de firave din cele două povestiri mai sus amintite capătă vigoare şi pe care am tradus-o cu un zâmbet larg pe buze.

Zâmbetul nu mi-a pierit – ba chiar s-a transformat din când în când în râs – nici în vreme ce am tradus „Luna albăstruită”(nominalizare la premiul Hugo pentru cea mai bună nuveletă –1985), o poveste care îmbină experimentele ştiinţifice avangardiste cu fantasticul credinţelor populare.

A venit apoi rândul nuvelei „Vânturile de la Marble Arch” (premiul Hugo pentru cea mai bună nuvelă – 2000; nominalizare la premiul World Fantasy – 2000), unde umorul nu e dat la o parte, dar trece într-un plan mai subtil, lăsând pe primul loc un mister incitant, care îşi găseşte în final o rezolvare romantică.

Primul meu periplu prin lumile lui Connie Willis s-a încheiat cu o altă nuvelă. „Aidoma acelora pe care i-am cunoscut cândva” (nominalizare la premiul Hugo pentru cea mai bună nuvelă – 2004; nominalizare la premiul Nebula pentru cea mai bună nuvelă – 2005), unde scena se umple cu un set eterogen de personaje care nici măcar nu se întâlnesc, dar ale căror vieţi sunt traversate şi schimbate de un acelaşi eveniment meteorologic neobişnuit – timp în care umorul subtil îşi păstrează locul din fundal.

N-am să vorbesc despre celelalte cinci povestiri incluse în volum: „Cei ce pândesc focul” (premiul Nebula pentru cea mai bună nuveletă – 1983; premiul Hugo pentru -cea mai bună nuveletă – 1983), „Non-stop spre Portales”, „Mult zgomot pentru nimic”, „Fiicele mele iubite” şi „În cretacicul târziu” (nominalizare la premiul Hugo pentru cea mai bună povestire – 1992), pentru simplul motiv că n-am avut încă ocazia să le citesc, şi nu-mi place să vorbesc din auzite. Dar aştept cu nerăbdare să le savurez în traducerea Antuzei Genescu (nominalizare la premiul Eurocon 2011 pentru cel mai bun traducător) – căci nu mă îndoiesc că-mi vor plăcea la fel de mult ca suratele lor lecturate în limba autoarei.

Vreau doar să mai înşir câteva personaje (secundare), după părerea mea pitoreşti, de care îmi voi aminti întotdeauna cu plăcere: căţelul Stitch, care se teme de întuneric, din „O Scrisoare de la Familia Cleary”, două mame, a lui Daisy din „Daisy, în soare” şi al lui Nan din „Scrisoare informativă”, celelalte rude ale aceleiaşi Nan, Brad din „Luna albăstruită”, Bătrânul din „Vânturile de la Marble Arch”, Stacey şi mătuşa Lulla din „Aidoma acelora pe care i-am cunoscut cândva”.

Şi închei recomandându-vă cu toată sinceritatea povestirile lui Connie Willis şi urându-vă lectură plăcută!

ANTUZA GENESCU, traducatoare

Părerea generală a cititorilor de SF este că, dacă proza lui Connie Willis nu se află pe lista ta de lecturi obligatorii, atunci trebuie să iei măsuri. Mărturisesc, cu un dram de ruşine, că nu am citit decât puţine din numeroasele romane şi povestiri scrise de doamna Willis, şi pe acelea cam demult. Aşadar, vorbesc acum despre ele în baza acestui puţin şi a povestirilor pe care le cunosc din volumul recent apărut la Editura Nemira.

Când am terminat prima povestire care mi-a căzut sub ochi, nu am reacţionat cu entuziasmul manifestat de alţii. Vina a fost, să zicem, exclusiv a mea. Nimerisem un text obraznic, „Fiicele mele iubite“, şi mă şocase limbajul. Acelaşi limbaj pe care eu, în calitate de dăscăliţă, mă străduiesc să-l alung de pe buzele învăţăceilor mei de toate vârstele. Nu vreau să fiu nedreaptă faţă de această povestire şi nici faţă de eroina ei, inteligentă, dar cam nesăbuită şi obsedată de sex, care, până la urmă se dovedeşte o fire tare miloasă şi îngăduitoare, aşa că voi încadra textul în categoria „naturalism brutal”, dacă nu cumva e pleonastică expresia mea…

Lucrurile s-au schimbat radical după ce-am citit povestirea „Mult zgomot pentru nimic”, pentru care eu i-aş fi dat autoarei Nobelul, deşi are o căruţă de premii Nebula, Hugo etc. E greu să arăţi doar în câteva pagini cât de bine îl cunoşti pe Shakespeare fără să pară că „te dai mare”. „Mult zgomot…” conţine o groază de citate din piesele dramaturgului britanic, iar printre ele se strecoară şi câte-un verset din Biblie. Coniţa Willis poate fi, când vrea ea, sau profesoară, sau studentă şi alternează fără piedici între limbajul academic şi jargonul studenţesc. Fie că scrie despre profesori decrepiţi, ca Othniel, sau frustraţi, ca Walker, amândoi din povestirea „În cretacicul târziu“, fie despre studenţi deviaţi (sau doar debusolaţi temporar?), cum e Delilah din „Mult zgomot…”, autoarea manifestă acelaşi stil degajat. Se simte bine în mediul profesorilor, doar a fost şi ea profesoară. Însă a renunţat la predat ca să scrie şi a fost cea mai inspirată hotărâre din viaţa ei.

„Non-stop spre Portales“ e o naraţiune mulată pe cu gustul meu, unul din puţinele texte la care am exclamat (interior, desigur!): „A fost scris exact pentru mine!”. În realitate, nu pentru mine, ci pentru Jack Williamson. E un elogiu adus acestui scriitor într-un mod cât se poate de elegant. Adevăratele ierarhii ale prezentului se stabilesc nu în prezent, ci în viitor.

Proza lui Willis nu e menită să te ţină cu sufletul la gură. Îi contrazic pe cei care o privesc aşa. Willis nu apelează la suspans, nu scrie thrillere. Şi nici nu are nevoie, pentru că ea prin altceva atrage: frază subtilă, umor discret, personaje simpatice şi alte însuşiri unice ale stilului devenit, după atâtea premii, o „marcă înregistrată”.

Later edit: In sfirsit dupa o asteptare chinuitoare a aparut o carte care in mod sigur va va placea la fel de mult ca si mie, carte aparuta in deja cunoscuta colectie Strada Fictiunii

Citadela, sudul Turciei – un munte sălbatic, care adăposteşte cel mai vechi lăcaş de cult şi cel mai mare mister al omenirii. Călugării care viermuiesc prin măruntaiele lui fac parte dintr-o sectă antică, numită Sanctus, care practică ritualuri de o violenţă inimaginabilă.Într-o dimineaţă, un călugăr al ordinului urcă în vârful muntelui, întinde braţele în formă de cruce şi se aruncă în gol. Trupul îi este plin de tăieturi până la os, în forma literei Tau. Detectivul Arkadian are o misiune grea: ordinul Sanctus este protectorul textului original al Bibliei. Undeva în măruntaiele muntelui există o grădină care pare a fi cea a Edenului, dar aici cunoaşterea nu înseamnă păcat originar, ci putere divină. Când detectivul Arkadian, brazilianul Oskar (arhitectul Cristului de la Rio) şi ziarista Liv pătrund în Citadelă, ei sunt pe cale să descopere unul dintre cele mai înspăimântătoare secrete ale civilizaţiei.

Suna interesant nu-i asa? Intrati aici pentru comenzi.

Si nu uitati ca maine se incheie concursul, mai aveti  sanse!

posted by voicunike


Anunțuri
Comentarii
  1. teo spune:

    Uraaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

    Multzumim

    Apreciază

  2. mimirelush spune:

    hei buna!ce zici daca m-ai adauga si pe mine la blogroll?daca esti de acord te rog sa imi spui,ca sa te adaug si eu

    Apreciază

  3. […]  si aici veti gasi doua articole complete cu impresiile celor doua mari traducatoare – Ana Veronica […]

    Apreciază

  4. Liviu spune:

    Totusi… a trecut mai bine de o luna si nici urma de „Noaptea Lupului”
    Daca ai vreo veste, mi-ar usura asteptarea.

    Mersi,

    Apreciază

  5. […]  si aici veti gasi doua articole complete cu impresiile celor doua mari traducatoare – Ana Veronica […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s